Adaugat la: 6 Aprilie 2013 Ora: 15:14

Eu sunt învierea și viața (Ioan 11, 25) (I)

„Moartea nu este numai un eveniment îndepărtat care va pune capăt existenţei noastre pământeşti; ea este o realitate mereu prezentă, care îşi urmează cursul fără încetare în jurul nostru şi în noi înşine. (...) Toate întruchipările vieţii sunt o formă de moarte, noi toţi murim tot timpul. Dar în această experienţă zilnică a morţii, fiecare moarte este urmată de o nouă naştere. Fiecare moarte este şi o formă de viaţă. Viaţa şi moartea nu sunt opuse una alteia; ele nu se exclud reciproc, ci se întrepătrund. Întreaga noastră existenţă omenească este un amestec de moarte şi de înviere. (...) Călătoria noastră pe acest pământ este un Paşte neîncetat, o trecere permanentă de la moarte la o nouă viaţă.” 

Episcop Kallistos Ware – „Împărăţia lăuntrică”

Eu sunt învierea și viața (Ioan 11, 25) (I)

În ochii omului fără Dumnezeu, „moartea este cea mai temeinică invenţie a vieţii”: „Am voit să iubesc cerul şi pământul, făuririle şi înflăcărările lor – şi nu am putut afla nimic care să nu‑mi amintească moartea” (E. Cioran – „Manual de descompunere”).

Pretutindeni prezentă şi în fiecare clipă, moartea apare celui fără credinţă ca fiind mai puternică şi mai reală decât viaţa, întrucât tot ce există va înceta, mai devreme sau mai târziu, să existe: „Dacă întregul pământ se învecheşte şi se dărâmă, aceasta se va întâmpla într‑o bună zi, dacă toate universurile explodează, ele vor exploda, că va fi mâine sau peste veacuri, e acelaşi lucru. Ceea ce e sortit să se sfârşească este deja sfârşit” (E. Ionescu – „Regele moare”).

Redus la dimensiunea lui materială şi temporală, omul este o făptură tot atât de neînsemnată ca o muscă sau o furnică, dar cu mult mai nefericită, căci, fiind înzestrat cu conştiinţă, el ştie că într‑o zi sau alta va fi strivit sub călcâiul necruţător al morţii. Fiinţă în acelaşi timp tragică şi ridicolă, întrucât acest soi de gândac gânditor se crede regele universului, şi numai în ceasul morţii îşi cunoaşte neputinţa şi nimicnicia:

„REGELE: Mi‑e teamă, mă scufund, mă duc la fund, nu mai ştiu nimic, nu am existat. Simt că mor” (E. Ionescu – op. cit.).

Moartea este adevărul suprem al omului fără Dumnezeu, un adevăr matematic, ştiinţific, care nu admite nicio obiecţie şi nicio excepţie: „Satisfacerea nevoilor noastre de natură animală ne duce în cele din urmă la moarte; satisfacerea nevoilor noastre intelectuale, prin studiul şi cunoaşterea a tot ce există, ne duce la concluzia că destinaţia finală a oricărei existenţe este moartea, şi că împărăţia morţii cuprinde întregul univers. Năzuind la viaţă, ajungem la moarte, şi voind să cunoaştem viaţa, cunoaştem moartea” (Vladimir Soloviov – „Bazele spirituale ale Vieţii”).

Cu toate acestea, certitudinea morţii, care ne aşteaptă la capătul tuturor căilor noastre pământeşti, nu a putut niciodată înăbuşi strigătul de revoltă al inimii omeneşti, care se împotriveşte din toate puterile ei legii tiranice şi necruţătoare a morţii: „Nu vreau să mor, nu, nu vreau, şi nici nu vreau să vreau; vreau să trăiesc veşnic, veşnic, şi să trăiesc eu, acest biet eu care sunt şi care simt că sunt astăzi şi aici – de aceea mă munceşte problema duratei sufletului meu, al meu propriu. Eu sunt centrul universului meu, centrul universului” (Miguel de Unamuno – „Sentimentul tragic al existenţei”).

Conştiinţa omenească este împărţită între două lumi şi două realităţi diametral opuse, dedublare caracteristică fiinţei omeneşti, pe care o cugetare orientală o defineşte astfel: „Tot ce este în afara mea mă încredinţează că nu sunt nimic. Tot ce este înlăuntrul meu mă încredinţează că sunt totul”.

Această separare şi dezbinare între lumea exterioară şi fiinţa lăuntrică a omului nu a fost voită de Dumnezeu şi nu exista la începutul Creaţiei. Tot ceea ce Dumnezeu făcuse constituia o unitate, ale cărei părţi şi elemente erau toate îmbinate şi armonizate prin prezenţa Duhului Sfânt. Încălcând voinţa lui Dumnezeu, omul a sfărâmat această unitate. După căderea în păcat, Adam şi femeia lui – care încă nu se numea Eva – se văd pentru prima dată din afară şi fac distincţia între făptura lor trupească şi fiinţa lor interioară: „Au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi‑au făcut şorţuri din ele”. După care „omul şi nevasta lui s‑au ascuns de Faţa Domnului printre pomii din grădină” (Fac. 3, 7‑8).

Păcatul lui Adam aduce cu sine o triplă separare: între om şi Dumnezeu, între om şi lume, şi între om şi sine însuşi. De aici provin toate celelalte dezbinări şi opoziţii care alcătuiesc lumea omului căzut în păcat: opoziţia între cer şi pământ, între viaţă şi moarte, între trup şi suflet, între om şi natură, între om şi semenii lui: „Esenţa răului în lume constă în faptul că fiinţele se simt străine una faţă de alta şi au căzut pradă învrăjbirii, contradicţiilor şi duşmăniei. Or, acestea constituie însăşi existenţa lumii, o existenţă absurdă, iraţională” (Vladimir Soloviov – op. cit.).

După căderea în păcat a lui Adam, tot ce există în această lume se află sub stăpânirea dezbinării şi descompunerii, care nu sunt legea lui Dumnezeu, ci legea morţii. Căci fără Dumnezeu totul este ţărână şi se va întoarce în ţărână. Cum oare ar putea scăpa făptura „de însuşirea de a fi alcătuită din elemente şi de a se reîntoarce la ele, sau de a fi distrusă cu totul? Căci alcătuirea este început de luptă, iar lupta este început de dezbinare, iar dezbinarea este început de distrugere, iar distrugerea este cu desăvârşire străină de Dumnezeu şi de natura primă” (Sf. Grigorie de Nazianz – „Cuvântări teologice”).

Rupând alianţa cu Dumnezeu, izvorul vieţii a tot ce există, omul a săvârşit un act sinucigaş, aruncându‑se el însuşi – şi lumea împreună cu el – „în întunericul din afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Mt. 25, 30).

Dacă împărăţia lui Hristos nu este în această lume (In. 18, 36), este pentru că această lume nu mai este cea făcută de Dumnezeu: „Redusă la dimensiunea ei exterioară, lumea nu mai este decât un spaţiu gol, un orizont lipsit de conţinut”. Omul devine astfel „asemenea unui călător ce urmăreşte pe fereastra trenului priveliştea care aleargă sub privirea lui neputincioasă” (Michel Henry – „Cuvintele lui Hristos”).

Căci acolo unde nu este Dumnezeu, nimic nu poate fi. Iar o viaţă care nu este veşnică nu este viaţă, ci hrana mereu reînnoită a morţii: „În faţa sufletului meu s‑a ridicat ca un fel de cortină, iar spectacolul vieţii infinite s‑a preschimbat sub ochii mei în genunea mormântului veşnic deschis. Cum putem spune «Aceasta este», atunci când totul se duce? totul se rostogoleşte şi trece cu viteza fulgerului? atunci când fiecare fiinţă (…) este luată de şuvoiul apei, scufundată şi zdrobită de stânci? Nu există nicio clipă care să nu te sfârtece, pe tine şi pe cei din jurul tău; (…) ceea ce îmi mistuie inima este această putere nimicitoare, ascunsă în întreaga natură (…) Cerul, pământul, forţele active, toate acestea nu sunt în ochii mei decât un monstru veşnic înghiţitor, veşnic rumegător” (Goethe – „Suferinţele tânărului Werther”).

O viaţă care ne duce în mod ineluctabil la moarte este un lucru tot atât de inuman şi absurd ca o mamă care şi‑ar ucide copiii, ceea ce niciun animal nu face. Ziditorul a tot ce există şi Tatăl tuturor fiinţelor vii să fie el mai sângeros şi mai nebun decât un animal, şi prin urmare inferior făpturilor create de El? Inferior nu numai oamenilor, dar şi fiarelor sălbatice şi chiar insectelor, căci nicio făptură vie nu‑şi nimiceşte propriii copii! A nega existenţa lui Dumnezeu înseamnă a admite această absurditate conform căreia distrugerea este scopul suprem al Creaţiei, iar inexistenţa, scopul suprem al existenţei. Faptul că singura făptură inteligentă şi raţională de pe faţa pământului a putut ajunge la concluzia că nu există nicio inteligenţă şi nicio raţiune în întregul univers, cu excepţia creierului omenesc – ceea ce face din om o fiinţă absurdă, căci este singura gânditoare în mijlocul unui univers lipsit de cuget şi de duh –, faptul că o asemenea aberaţie, în contradicţie cu însăşi raţiunea care a zămislit‑o, a putut fi susţinută şi propovăduită de filozofii moderni, devenind o credinţă colectivă la scară mondială, această sminteală savantă care vorbeşte în numele raţiunii şi al ştiinţei, acest duh vrăjmaş omului care vorbeşte prin gura oamenilor, toate acestea nu sunt produsul raţiunii, nici al omului, ci lucrarea aceluia care „de la început a fost omorâtor de oameni şi cu adevărul nu stă laolaltă, pentru că nu este adevăr într‑însul. Când spune minciuna, grăieşte dintru ale sale, că este mincinos şi tatăl minciunii” (In. 8, 44).

Toată cultura modernă – filozofia, ştiinţa, arta, literatura şi ideologiile de masă – se află sub semnul absurdului, deci sub puterea tatălui minciunii, vrăjmaşul omului şi al lui Dumnezeu: „Numim absurd tot ceea ce nu se sprijină pe nimic, tot ceea ce contrazice realitatea sau este incompatibil cu ea. Prin urmare, răul şi absurdul sunt identice în esenţă” (Vladimir Soloviov – op. cit.).

A nega sensul vieţii înseamnă a nega viaţa însăşi, făcând din moarte scopul ei final. Iar cel ce crede în moarte ca într‑un adevăr absolut şi etern crede în vrăjmaşul lui Dumnezeu. Căci „Dumnezeu nu este Dumnezeul morţilor, ci al celor vii” (Mt. 22, 32): „Adevăr, adevăr grăiesc vouă, că cine ascultă cuvintele mele şi crede în Cel ce m‑a trimis are viaţă veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (In. 5, 24).

(Va urma)

Viorel Ştefăneanu, Paris

Eu sunt învierea și viața (Ioan 11, 25) (I)

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni