Adevărata libertate (II)

Libertatea a fost dată omului prin voinţa lui Dumnezeu, aşa încât, atunci când încalcă voinţa Tatălui ceresc, omul îşi pierde în acelaşi timp libertatea, devenind robul pământului, al trupului său pieritor şi al morţii: „Blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! (...) În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac. 3, 17-19).

Ceea ce omul fără Dumnezeu numeşte libertate este căderea lui în robia păcatului şi a ispitei: „Lăsaţi-vă ispitiţi” este porunca supremă a societăţilor de consum şi sloganul lumii moderne, repetat la nesfârşit de industria publicitară. Păcatul, sub toate formele lui, ne leagă de lucrurile pieritoare, astfel încât sufletul nostru devine robul acestei lumi şi al cărnii muritoare: „Sclavia este consecinţa inevitabilă, nu a rânduielii fireşti, ci a ispitei şi păcatului. (…) Am spus că orice păcat este inseparabil de sclavie, iar această afirmaţie se referă în ceea ce mă priveşte la natura însăşi a păcatului şi nu la diversitatea lui. Aşa cum toate bolile incurabile duc la moarte, dar nu toate au aceeaşi natură, tot aşa greşelile noastre aduc sclavia, dar nu toate au aceeaşi natură” (Sf. Ioan Gură de Aur – „Omilie despre Facere”).

Libertatea omului este imposibilă fără Dumnezeu, pentru simplul motiv că fără Dumnezeu omul încetează să existe. Căci adevărata lui fiinţă nu este trupul său de carne, asemănător cu cel al animalelor, ci fiinţa lui duhovnicească, făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: „Natura omenească nu există (...), adică un om având o natură proprie, proprie tuturor oamenilor şi care să le aparţină numai lor. Omul nu este altceva decât fiul lui Dumnezeu. El îşi trage obârşia din Dumnezeu, fiinţa lui provine din cea a lui Dumnezeu. Zămislind făptura vie a omului, dându-i o viaţă care nu există decât în El, Dumnezeu i-a dat în acest fel aceeaşi fiinţă cu a Lui” (Michel Henry – „Cuvântul lui Hristos”).

Omul căzut în păcat – cu alte cuvinte, noi toţi – nu este adevăratul om, „dat fiind că principiul ontologic al omului nu se află în fiinţa lui biologică, ci în fiinţa lui întru Hristos”: „Hristos a fost de la bun început scopul în care a fost făcut omul” (Panayotis Nellas – „Îndumnezeirea vieţii”).

Tot ceea ce în noi nu vine de la Hristos este potrivnic firii omeneşti şi ne îndepărtează în acelaşi timp de Dumnezeu şi de propria noastră fiinţă. De aici provine insatisfacţia permanentă a omului care caută în lume ceea ce lumea nu-i poate da: „Carnea noastră poartă pecetea unei absenţe, măcinată de nevoi şi dorinţe care se reînnoiesc fără încetare. Nicio apă nu poate domoli această sete” (Michel Henry, op. cit.).

Aşa cum o boală pune stăpânire pe organele şi funcţiile trupului, care devine astfel unealta propriei sale distrugeri, tot aşa păcatul ne înrobeşte sufletul şi duhul, care se pun în slujba aceluia care „poate face să piară şi sufletul şi trupul în Gheena” (Mt. 10, 28): „Păcatului îi place stăpânirea deplină. (…) Păcatul, cuibărindu-se chiar în adâncul sufletului, odată cu acesta şi-a supus şi toate puterile sufleteşti: mintea, voinţa şi simţurile, şi ca urmare s-a descompus într-o mulţime de înclinaţii, patimi şi gânduri păcătoase, din suflet trecând în trup, şi de aici în fapte şi în gesturi, şi în acest fel, a pătruns în toată conduita şi în toate relaţiile omului. (…) Păcatul care trăieşte în noi, împreună cu diavolul – tatăl lui – este despotul care ne ţine sufletul în robia sa şi nu-i dă voie omului să facă ceea ce nu îi este pe plac” (Sf. Teofan Zăvorâtul – „Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină”).

Dumnezeu fiind izvorul veşnic ce dă viaţă tuturor făpturilor vii, tot ce este potrivnic lui Dumnezeu este potrivnic Vieţii. Omul real nu este cel care îmbătrâneşte şi moare, ci omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Temelia şi scopul vieţii omeneşti nu se află în om, ci în Dumnezeu. Dumnezeu fiind Viaţa, „omul viu este un om care Îl cunoaşte pe Dumnezeu” (Meister Eckhart).

Existenţa noastră pământească, pe care o numim în mod curent „viaţă” şi care ne duce în mod inevitabil la moarte, seamănă mai curând cu o boală decât cu viaţa, iar omul care nu cunoaşte decât această viaţă este aidoma unui bolnav incurabil care cu fiecare zi ce trece se apropie tot mai mult de moarte: „Omul începe să moară când începe să trăiască” (Sf. Nicodim Aghioritul). Aşa cum o boală contagioasă nu poate transmite sănătatea, ci numai o boală de acelaşi fel, o viaţă care poartă pecetea morţii nu poate fi ea însăşi izvor de viaţă: „O viaţă trecătoare este o viaţă incapabilă de a-şi da sieşi viaţă, de a se aduce pe ea însăşi la starea miraculoasă de fiinţă vie. Viaţa noastră nu-şi are temelia în ea însăşi” (Michel Henry, op. cit.). Fiinţa muritoare neputând fi ea însăşi izvorul vieţii sale, viaţa oricărei fiinţe vii nu poate veni decât de la izvorul vieţii veşnice ce se află în Dumnezeu: „Tocmai pentru faptul că puterea de a trăi nu vine de la ea însăşi, viaţa noastră nu poate trăi decât în viaţa infinită care îi dă viaţă fără încetare. Nicio făptură vie nu se poate desprinde de această viaţă atotputernică din care-şi trage viaţa şi fără de care s-ar prăbuşi în neant” (Michel Henry, op. cit.).

Atunci când omul rupe legătura cu dimensiunea dumnezeiască a fiinţei lui şi cu izvorul vieţii veşnice care vine de la Dumnezeu, el devine robul acestei lumi vremelnice şi al trupului lui muritor, asemenea unui condamnat la moarte care aşteaptă ziua execuţiei: „Imaginaţi-vă un anume număr de oameni în lanţuri, şi cu toţii condamnaţi la moarte (…). Aceasta este imaginea condiţiei omeneşti” (Pascal). „Învăţaţi de la moarte că ea nu cruţă nimic, ea nu amână nimic. (…) Cine a auzit bulgării de pământ căzând cu rezonanţă peste sicriul din groapă şi mai stă nepăsător?! Nu te gândeşti că te vor mânca pământul şi viermii? Sfârşitul, vine sfârşitul! Îţi vine rândul, oricine ai fi, omule al pământului! (…) Dacă suntem născuţi numai până la moarte, atunci de ce mai suntem născuţi?” (Arhimandrit Arsenie Papacioc – „Veşnicia ascunsă într-o clipă”).

Aşa-zisul umanism ateu este o absurditate, căci fără Dumnezeu, omul încetează să existe, adevărata sa făptură nefiind de ordin biologic, ci teologic: „Făcut după chipul lui Dumnezeu, omul are o existenţă concretă pe plan teologic. Pentru a exista cu adevărat, centrul fiinţei şi vieţii lui trebuie să fie în permanenţă Dumnezeu. Dacă se leapădă de Dumnezeu, se leapădă de el însuşi, se distruge pe el însuşi” (Panayotis Nellas, op. cit.).

Omul care se îndepărtează de Dumnezeu îşi pierde chipul omenesc şi se condamnă pe el însuşi la moarte, căci devine sclavul timpului care distruge totul şi al legilor naturale care îl înrobesc morţii, redus fiind la simpla lui aparenţă materială, un conglomerat vremelnic de atomi şi celule, un nor de pulbere dus de vânt, care se va întoarce în ţărâna din care a ieşit. „Atunci când temelia dumnezeiască a fiinţei a fost eliminată din făptura omenească şi din lumea care se sprijină pe ea, omul se află aruncat în vârtejul haotic al fenomenelor materiale, o reţea de forţe oarbe lipsite de orice semnificaţie interioară” (Michel Henry, op. cit.).

Când omul rupe legătura cu Dumnezeu, el nu mai are niciun sprijin, niciun punct de reper, nicio destinaţie, aidoma unei frunze desprinse din copacul care-i dădea viaţă, precum în versurile bine cunoscute ale lui Paul Verlaine („Cântec de toamnă”):

„Et je m’en vais
Au vent mauvais
Qui m’emporte
Deçà, delà,
Pareil à la
Feuille morte”

(Traducere liberă:

„Şi mă las dus
De vântul rău
Care mă poartă
Ici colo
Ca frunza moartă”).

O frunză moartă dusă de vânt pare mai liberă şi mai vie – ea se poate deplasa şi chiar zbura – decât o frunză prinsă de ramura copacului. Tot aşa, un suflet mort care s-a desprins de Dumnezeu – copacul Vieţii veşnice care dă viaţă la tot ce există – pare mai liber decât un suflet care urmează calea mântuirii. Ca un om pierdut în mijlocul pustiului, omul fără Dumnezeu dispune de un număr nelimitat de direcţii şi poate alege orice cale, întrucât toate căile îl vor duce în mod sigur la moarte. În vreme ce omul care cunoaşte direcţia bună pentru a ieşi din pustiul acestei lumi şi a afla izvorul vieţii fără de moarte nu urmează decât o singură cale, cea a lui Hristos şi a ucenicilor Lui: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (In. 14, 6). „Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (In. 8, 31-32).

Viorel Ştefăneanu, Paris