Vieţuind eu de ceva vreme în oraşul Clermont‑Ferrand, aflu că românii de aici şi‑au cumpărat o biserică undeva pe strada Sainte Claire. Găsesc adresa şi, cuprins de emoţie, intru pe poartă... Aud vorbind româneşte! Calc pe pământ românesc! Dintr‑odată, am sentimentul că sunt acasă.

Părintele Arsenie (de la Malvialle) le explică unor meşteri ce mai e de făcut. Mă întâmpină cu drag. Are privirea blândă, glasul domol, vorba măsurată, pasul uşor. Îmi arată biserica şi îmi povesteşte că vreme de peste treizeci de ani a fost moschee. Înţeleg astfel de ce are mochetă pe jos. Schele, scări rezemate de pereţi, scule de tot felul, cabluri electrice, ţevi pentru căldură, materiale de construcţii, un adevărat şantier.

E mult de lucru. Văd oameni de toate vârstele şi de toate profesiile: zidari, faianţari, dulgheri, tâmplari, instalatori, electricieni, doctori, ingineri, profesori, licenţiaţi în teologie, masteranzi, doctoranzi, toţi veniţi la chemarea părintelui Arsenie – unii de la sute de kilometri depărtare – să dea o mână de ajutor, după putere şi pricepere, la refacerea bisericii. Aud vorbind româneşte cu accent moldovenesc, ardelenesc, oltenesc... Fiecare are ceva de făcut. Părintele e mereu acolo unde e nevoie: pe schelă, în casă, la bucătărie, la „deşetărie”... Are o mulţime de griji: vineri vin meşterii de la Paris, sâmbătă vin cei de la Lyon, le trebuie casă, le trebuie masă... Nu e puţin lucru să dai de mâncare la atâţia oameni. De multe ori mă întreb cum se descurcă. Nu am curajul să‑l întreb. Poate nu are decât cinci pâini şi doi peşti...

E un lucru minunat să‑i vezi pe toţi aceşti oameni muncind cu drag spre „zidirea” Casei Domnului, având cu toţii Credinţa în Dumnezeu, Nădejdea că vor avea biserica lor şi Dragostea de Iisus Hristos. Mă gândesc cu bucurie ce lucru minunat e că de acum încolo, poate pentru sute de ani, creştinii ortodocşi de toate neamurile din Clermont‑Ferrand şi, de ce nu, din toată Franţa vor avea unde să‑şi încreştineze pruncii, unde să‑şi cunune fiii, unde să‑şi petreacă părinţii pe calea spre veşnicie...

Se petrec lucruri uimitoare: întâlnesc un coleg de şcoală cu care în România nu mă văzusem de peste zece ani. Ne îmbrăţişăm şi ne bucurăm. Într‑o zi, îl aud pe părintele Arsenie zicând:

‑ N‑a mai venit de două săptămâni meşterul cutare să terminăm treaba asta...!

Şi după un sfert de ceas ne pomenim cu meşterul la poarta bisericii:

‑ Sărut mâna, părinte! Blagosloviţi!

Părintele zâmbeşte blând şi dă „vina” pe Sfântul Nicolae...

Treburile merg bine. Suntem contra cronometru. Părintele se bucură de fiecare realizare importantă: s‑a terminat tencuiala, s‑au pus ferestrele, s‑a reparat acoperişul la casă, s‑a pus scara la pod, s‑a instalat centrala termică, s‑a terminat curăţenia. E sâmbătă seara. Punem icoanele pe pereţi. Ridicăm iconostasul. Instalăm Sfânta Masă. Ne uităm din uşa bisericii către sfântul altar. Iată Casa Domnului! Ne e dragă. E strălucitoare ca un diamant bine şlefuit. E maiestuoasă. Impune respect. E loc de închinare. Ne închinăm şi dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate. La praznicul Naşterii Domnului se va săvârşi prima Sfântă Liturghie în biserica Sfântul Nicolae, biserica noastră.

Eu nu am crezut că vom termina tot ce era de făcut. S‑a dovedit că se poate. Acum înţeleg: e Credinţă, e Binecuvântare şi e Ascultare. Cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu.

E 25 decembrie, ziua Naşterii Domnului. Intru pe poarta bisericii. La intrare mă întâmpină impunătoare icoana Sfântului Nicolae, icoană dăruită bisericii de maicile de la Mănăstirea Malvialle. Intru în biserică şi mă închin. Slujbă frumoasă, după rânduială. La strană, răspunsuri pe măsură, în cânt bizantin. Începe Sfânta Liturghie. Ectenii şi rugăciuni în limba română, în limba franceză, în limba slavonă. La ceas de sărbătoare, cuvânt de învăţătură al Întâistătătorului locului. Se aude chemarea preotului: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi‑vă”. Mulţi credincioşi se împărtăşesc. Mă bucur să văd mulţi copii la împărtăşit: e semn că avem nădejde pentru viitor. Casa Domnului nouă, veşminte noi, vase de slujbă noi, suflete înnoite, adică început bun. Se cântă colinde în dulcele grai românesc; mă uit pe fereastră şi tânjesc după câţiva fulgi de zăpadă...

În biserică, oameni de toate vârstele: români, francezi, ruşi, veniţi de aproape şi de departe să asculte Cuvântul lui Dumnezeu şi să se bucure de Naşterea Pruncului Iisus. Într‑un colţ al bisericii zăresc o persoană care‑mi atrage atenţia. Aflu că este imamul care a slujit în biserica noastră vreme de peste treizeci de ani, cât a fost moschee. Ce‑o fi în sufletul lui numai Dumnezeu ştie...

Se încheie slujba. Părintele binecuvintează. Citesc pe chipul său o bucurie duhovnicească, semn al unei datorii împlinite. Bucuria Naşterii Domnului e totodată bucuria naşterii bisericii noastre. E bucuria tuturor celor care, cu rugăciunea lor, cu gândul cel bun, cu banul lor, cu munca lor au făcut posibilă această minune care este Biserica românească Sfântul Nicolae din Clermont‑Ferrand. Biserica s‑a născut şi aşteaptă cu nerăbdare să‑şi primească Botezul. Din păcate, eu nu mă voi mai afla la Clermont‑Ferrand pentru acest mare şi important eveniment, însă voi fi cu sufletul aproape...

Liviu Marcel Ungurean,
vieţuitor (nu pentru multă vreme) la Clermont‑Ferrand