Adaugat la: 20 Ianuarie 2013 Ora: 15:14

Adevărata libertate (I)

„În calitate de chip al lui Dumnezeu, omul trebuia să fie o fiinţă cu conştiinţă de sine, liberă şi independentă, fiindcă o fiinţă fără conştiinţă, fără libertate şi independenţă este nevrednică de o asemenea înaltă chemare, de o asemenea vocaţie, adică a împlinirii marii voinţe a Dumnezeiescului Creator. (…) Libertatea omului cea supusă legii lui Dumnezeu nu are limită, fiindcă aceasta este, ca tot ceea ce e dumnezeiesc, nesfârşită, iar nesfârşitul nu numai că nu poate primi limită, ci lărgeşte şi extinde şi ceea ce se însoţeşte cu el. Libertatea omului atunci mai cu seamă se limitează, ori de câte ori se abate de la legea dumnezeiască şi se opune voii dumnezeieşti, fiindcă atunci când se îndepărtează de legea dumnezeiască, de voia dumnezeiască cea nesfârşită, se află curând în cercul strâmt şi mărginit al unei voinţe mărginite, o voinţă a trupului, a unei firi căzute sub simţuri şi sub voirile ei. (…) Potrivit cu aceasta, libertatea morală este a face şi a căuta totdeauna binele, fiindcă acesta este lucrul cel mai râvnit şi mai căutat de către omul lăuntric, voinţa lui adevărată, care este expresia legii morale celei înscrise în inimile noastre.”

Sf. Nectarie din Eghina – „Despre îngrijirea sufletului

Adevărata libertate (I)

Libertatea se află în fruntea celor trei valori supreme proclamate de Revoluţia Franceză – Libertate, Egalitate, Fraternitate –, care rezumă precum o sfântă treime laică idealul umanist şi democratic al epocii moderne. Dar această frumoasă lozincă a omului fără Dumnezeu nu şi‑a ţinut făgăduinţa: în numele libertăţii au fost umplute închisori şi tăiate capete, în numele egalităţii, dictatori fioroşi au devenit atotputernici, în numele fraternităţii sociale, politice, naţionale sau rasiale au fost comise cele mai monstruoase crime şi măceluri din istoria omenirii, care au atins proporţii planetare, aşa încât putem vorbi de o fraternitate mondială întru distrugere, învrăjbire şi ucidere de oameni. Prin urmare, sfânta treime a omenirii moderne, ce s‑a desprins de Dumnezeu, a produs fructe otrăvite, diametral opuse făgăduinţelor ei: libertatea tiranilor şi a terorii politice, egalitatea celor întemniţaţi şi ucişi fără vină, fraternitatea ucigaşilor şi a fiarelor cu chip de om. Chiar dacă epoca marilor tiranii mondiale şi a masacrelor la scară planetară pare că aparţine trecutului, putem fi siguri că acelaşi copac va da întotdeauna aceleaşi roade. Libertatea omului fără Dumnezeu ucide – mult mai mult decât tutunul! –, dar continuăm să fumăm fără grijă această otravă, care aduce mai devreme sau mai târziu destrămarea sufletului, deznădejdea şi suferinţa: „Altădată nu aveam decât libertatea în gură. O întindeam pe tartine la micul dejun, o mestecam cât era ziua de lungă (…); nu ştiam ce fac. Nu ştiam că libertatea nu este o recompensă, nici o decoraţie ce se sărbătoreşte cu şampanie. ( …) Nu, nicidecum, ea este, dimpotrivă, o corvoadă şi o fugă nesfârşită, singuratică şi extrem de istovitoare. Ah, dragul meu, pentru cel ce e singur, fără Dumnezeu şi fără stăpân, povara zilelor e cumplită!” (A. Camus – „Căderea”).

Cel ce se îndepărtează de Dumnezeu seamănă cu un om pierdut în mijlocul unui pustiu nesfârşit: el este liber să aleagă orice direcţie, la dreapta, la stânga, înainte sau îndărăt, dar oricare ar fi calea aleasă, ea nu‑l va duce nicăieri şi la capătul oricărui drum îl aşteaptă moartea. Libertatea nu este în acest caz decât un miraj care ne făgăduieşte viaţa, dar ne duce la moarte: „Alergăm nepăsători către prăpastie, după ce am pus înaintea noastră ceva care să ne acopere vederea” (Pascal – „Cugetări”).

Ceea ce omul fără Dumnezeu numeşte libertate nu este altceva decât dreptul de a ne alege propria noastră cale către eşafod, dat fiind că „ultimul act este întotdeauna sângeros, oricât de frumos ar fi fost restul comediei” (Pascal – op. cit.): „Sporiţi numărul zilelor voastre, astfel încât să dureze cât acei stejari sub care s‑au odihnit strămoşii noştri şi care vor da umbră şi urmaşilor lor; îngrămădiţi în acest spaţiu care pare imens onoruri, bogăţii, plăceri: la ce vă va fi slujit această grămadă, când ultima răsuflare a morţii, atât de plăpândă şi vlăguită, va spulbera dintr‑odată această slavă deşartă, precum un castel de cărţi de joc, distracţie fără noimă a copiilor?” (Bossuet – „Predică despre moarte”).

Fără conlucrarea şi ajutorul lui Dumnezeu, toate strădaniile omului de a afla prin propriile sale mijloace fericirea pe acest pământ şi de a făuri fericirea semenilor lui au fost şi vor fi întotdeauna sortite eşecului, atât pe plan individual – „Istoria unei vieţi, oricare ar fi ea, este istoria unui eşec” (J.‑P. Sartre) –, cât şi pe plan colectiv: „Nefericirea este astăzi patria comună, singura împărăţie lumească ce şi‑a împlinit făgăduinţa” (A. Camus – „Omul revoltat”).

Căci atunci când omul se leapădă de Dumnezeu şi nu urmează decât propria sa voinţă, libertatea lui rău întrebuinţată nu‑l poate duce decât în iad, el căzând sub stăpânirea vrăjmaşului lui Dumnezeu, care a voit să‑şi zidească propria sa împărăţie: „Eu pot făuri singur în faţa lui Dumnezeu o împărăţie în care Dumnezeu să nu aibă niciun amestec: ea este iadul… Dacă omul nu înţelege iadul, înseamnă că el nu şi‑a înţeles propria sa inimă” (Marcel Jouhandeau, citat de P. Evdokimov – „Vârstele vieţii duhovniceşti”).

Materialismul deşănţat care domneşte în lumea de astăzi este cea mai cumplită robie din istoria omenirii, căci el ne leagă de lucrurile acestei lumi, sortite pieirii, şi de trupul de carne, tot atât de vremelnic şi pieritor ca bunurile noastre lumeşti, aşa încât cel robit lucrurilor materiale – această formă solidă a neantului, tot aşa cum gheaţa este forma solidă a apei – devine în mod implicit robul morţii – „Doctrina materialiştilor, inerţie universală şi mecanismul materiei, este moartea” (F. M. Dostoievski) – şi cade în puterea aceluia care „poate să piardă şi trupul şi sufletul în Gheena” (Mt. 10, 28).

Criza spirituală a lumii moderne este mult mai primejdioasă şi mai tragică decât criza economică, ruina sufletului omenesc fiind infinit mai gravă decât cea a băncilor sau industriilor noastre: „Păcătoşii sunt nişte bolnavi ameninţaţi de moarte spirituală, mult mai de temut decât cea trupească” ( P. Evdokimov – op. cit.). Căci o boală incurabilă a trupului ia sfârşit în momentul morţii, în timp ce sufletul bolnav nu poate să moară şi va fi aruncat precum servitorul netrebnic „în întunericul din afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Mt. 25, 30): „Iadul nu este altceva decât separarea omului de Dumnezeu, autonomia lui îl exclude din locul unde Dumnezeu e prezent, şi acest iad îl cunoaştem cu toţii. Este iadul tuturor celor căzuţi pradă deznădejdii, care explorează adâncurile lui Satan. (…) Un pesimism coroziv roade rădăcinile vieţii, îl face pe om indiferent, impermeabil harului lui Dumnezeu, acesta este iadul inimii care îşi strigă deznădejdea şi cuvintele de hulă în faţa cerului pustiu” (P. Evdokimov – op. cit.).

Libertatea omului fără Dumnezeu constă în a‑şi alege iadul său personal, aşa cum alegem un canal de televiziune. Nu omul se află în iad, ci iadul este înlăuntrul omului: „răul devine astfel lăuntric, iar Dumnezeu, dimpotrivă, devine exterior omului” (P. Evdokimov – op. cit.). Oriunde s‑ar duce, orice ar face, omul fără Dumnezeu îşi poartă iadul cu sine, precum melcul cochilia, aşa încât el ajunge să creadă că aceasta este starea firească şi soarta normală a omului. A trăi în îndestulare şi mulţumire de sine, fără a şti că se află în iad, este modul de viaţă al făpturilor oarbe şi robotizate fabricate în serie de societăţile de consum, aceşti somnambuli ghiftuiţi şi nepăsători care se îndreaptă chefuind şi dansând către prăpastia de foc unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor (Mt. 13, 50).

Libertatea de a distruge lumea şi de a se distruge pe sine însuşi este singura libertate a omului fără Dumnezeu: „Acolo unde nu este Dumnezeu, nu există nici omul. A pierde chipul lui Dumnezeu duce la dispariţia chipului omenesc însuşi, dezumanizează lumea şi sporeşte numărul celor «posedaţi»” (P. Evdokimov – op. cit.).

Omul care se leapădă de Dumnezeu se leapădă în acelaşi timp de libertatea sa. Căci cel care nu face decât propria sa voie şi nu ascultă decât de propria sa raţiune devine robul făpturii sale de carne şi unealta oarbă a celui rău: „Fără Dumnezeu raţiunea devine asemănătoare cu animalul şi cu demonii, şi depărtându‑se de menirea ei firească, ea năzuieşte către ceea ce îi este străin” (Sf. Grigorie Palama – „Omilia 51”).

Setea de libertate face parte integrantă din fiinţa omenească, ea fiind semnul asemănării noastre cu Dumnezeu. Prin urmare, libertatea nu poate avea altă menire şi altă destinaţie decât reîntoarcerea noastră la Dumnezeu, scop suprem al existenţei omeneşti, către care tind toate puterile şi năzuinţele fiinţei noastre lăuntrice. Căci omul este o făptură „înfometată de Dumnezeu. Îndărătul tuturor formelor de foame ale vieţii noastre, se află Dumnezeu. Oricare ar fi dorinţele noastre, în ultimă instanţă, pe El îl dorim” (Părintele A. Schmemann – „Pentru viaţa lumii”).

Tot aşa cum libertatea păsărilor este zborul, iar o pasăre care se târăşte pe pământ este o pasăre bolnavă, în acelaşi fel, libertatea omului este de a se înălţa către Dumnezeu, iar păcatul este o boală sufletească ce ne ţine legaţi de cele pământeşti, paralizând funcţiile fireşti ale sufletului, istovindu‑i puterile şi distrugând forţele sale spirituale: „Aşa cum bolile distrug trupurile şi omoară, la fel şi păcatul face sufletului. Sufletul slab, îngreunat de patimă, se clatină pururi, nu poate privi către cer niciodată şi este cu totul neputincios să îşi aţintească ochii spre lumina adevărului” (Sf. Nectarie din Eghina – op. cit.).

(Va urma)

Viorel Ştefăneanu

Adevărata libertate (I)

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni