După ce, în decembrie, am contemplat Taina Întrupării lui Dumnezeu, iar în ianuarie am contemplat Arătarea Sa cea în Treime, la Iordan; după ce am auzit îndemnul Sfântului Ioan Botezătorul și apoi pe cel al Domnului, zicându‑ne: Pocăiți‑vă, că s‑a apropiat Împărăția cerurilor (cf. Mt. 3, 2; 4, 17), în duminicile din luna februarie ni se înfățișează chipuri de întoarcere ființială (sensul profund al lui pocăiți‑vă) și de căutare către Dumnezeu – Zaheu, Canaaneanca, vameșul –, precum şi responsabilitatea pe care o avem față de darurile puse în noi de Dumnezeu (Pilda talanților) și față de plinirea poruncilor Lui, mai ales a poruncii iubirii (Fariseul).

Viața noastră de creștini este străjuită și jalonată de înșiruirea praznicelor, a duminicilor, fiecare cu specificul ei, a prăznuirii sfinților din fiecare zi, fiind inspirat călăuzită, prin rânduielile liturgice ale dumnezeieștii slujiri și prin citirile biblice lăsate de la Sfinţii noştri Părinți, astfel încât sufletul care vrea să le urmeze să treacă printr‑o adevărată prefacere care înseamnă deodată catehizare și formare, curățire, reorientare, hrănire duhovnicească și armonizare la „frecvența” cea după Dumnezeu.

Luna februarie din acest an este un asemenea prilej pe care bine este să nu‑l ratăm. Tocmai avem ocazia să abordăm viața noastră prin prisma perspectivei fundamentale pe care am amintit‑o mai sus, având la temelie cuvintele: Pocăiți‑vă, că s‑a apropiat Împărăția cerurilor!, cuvinte cu care a început atât propovăduirea Sfântului Ioan Botezătorul, cât şi a Domnului Hristos.

Să luăm aminte la două aspecte: la pocăiți‑vă și la Împărăția cerurilor.

„Pocăiți‑vă” spuneam că reprezintă o întoarcere sau schimbare ființială dinspre o direcție (orientare) greșită înspre cea sănătoasă. Și aceasta ni se propune într‑un context de confuzie și de dezorientare generală în care avem atâta nevoie de reperele cele esențiale.

Pentru cei care vrem să trăim în Hristos și în Biserică, Împărăția cerurilor este punctul de referință al existenței, este „destinația ultimă” a vieții noastre, către care suntem chemați să ne orientăm și să tindem în primul rând. De aceea, Fiul lui Dumnezeu ne‑a învățat, în rugăciunea Tatăl nostru, să cerem lui Dumnezeu‑Tatăl să vină Împărăția Sa.

Dumnezeu Însuși S‑a întrupat și a venit la noi ca să ne aducă mai aproape Împărăția cea pierdută, de la care Omul (Adam) se îndepărtase, pentru ca noi să regăsim perspectiva cea adevărată a vieții. De aceea El Își începe propovăduirea îndemnându‑ne și atrăgându‑ne atenția spre Împărăția cerurilor. El ne‑a arătat ce trebuie să nu facem și mai ales ce să facem pentru a dobândi Împărăția cerurilor: De nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu (In. 3, 3), la care precizează: De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția cerurilor (In. 3, 5).

Aceasta constituie de fapt esența pocăinței, adică schimbarea coordonatelor gândirii, doririi și trăirii omului, de pe direcția cea aducătoare de pagubă și de moarte pe direcţia cea dătătoare de viață, în perspectivă veșnică. Cel care împlinește aceasta, așa cum s‑a întâmplat cu noi toți, prin Botez, devine făptură nouă (cf. 2 Cor. 5, 17; Gal. 6, 15). Iar celui care este făptură nouă, fiind născut de sus – din apă și din duh, îi este firesc și propriu să se hrănească cu hrană duhovnicească, pentru că ce este născut din trup, trup este; și ce este născut din duh, duh este – Duhul este cel ce dă viață; trupul nu folosește la nimic (cf. In. 6, 63). De aceea zice Domnul că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Mt. 4, 4). Căci Cuvântul lui Dumnezeu este duh și este viață (cf. In. 6, 63). De aceea Dumnezeu ne‑a dăruit o altă pâine, Pâinea ce s‑a pogorât din cer (cf. In. 6, 41), care este Însuși Trupul și Sângele Lui – Pâinea vieții (cf. In. 6, 48). De hrănirea cu cele ale duhului și mai ales cu această pâine a vieții depinde viața cea nouă care ni s‑a dăruit prin nașterea de sus… Căci ne spune Domnul: dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia pe el în ziua cea de apoi (In. 6, 53‑54).

Pocăința – reorientarea vieții către cele de sus, către Împărăția lui Dumnezeu – nu numai că aduce lumina lui Hristos în sufletul și în viața noastră, ci aduce cu sine și rezolvarea tuturor celorlalte nevoi și lucruri necesare vieții de zi cu zi și care, în măsura credinței noastre în Cuvântul Său, se vor adăuga nouă (cf. Mt. 6, 33). Așa vedem că s‑a întâmplat și în cazul vameșului Zaheu care s‑a pocăit (cf. Lc. 19, 1‑10) și în cel al canaanencei care și‑a văzut vindecată fiica bolnavă (cf. Mt. 15, 21‑28).

E bine însă să luăm aminte și la faptul că darurile lui Dumnezeu cer o responsabilitate din partea noastră în a le face lucrătoare în viața noastră, prin împreună‑lucrare cu Cel Care ni le‑a dăruit și cu cei de lângă noi, de aceasta depinzând înmulțirea și fructificarea lor. Iar pentru a nu ne lăsa tentați să „transferăm” roadele darurilor primite de la Dumnezeu de pe contul Lui pe contul nostru, ni s‑a pus de strajă smerita cugetare care e hărăzită să ne păzească de mândria păguboasă a fariseului și de alunecarea în necurățiile vameșului (cf. Lc. 18, 10‑14). Astfel făcând, vom avea bucuria să vedem împlinindu‑se cu noi cuvântul Domnului care zice: Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Lc. 17, 21).

† Episcopul Siluan,
Al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei