Cuvântul „patimă” prezintă în limba română o conotaţie negativă, în timp ce cuvântul „pasiune”, preluat din franceză, a căpătat o valoare pozitivă, deşi etimologia latină a celor doi termeni este aceeaşi: pati, a suferi sau a îndura o suferinţă; participiul trecut – passus – a slujit la formarea substantivului passio-nis, suferinţă. Spiritul modern se îndepărtează de acest sens iniţial, atribuind noţiunii de pasiune, şi formelor ei adjectivale – pasionat şi pasionant – o valoare morală, sentimentală şi intelectuală care indică o poziţie ideologică opusă învăţăturii creştine tradiţionale, în lumina căreia patima şi pasiunea sunt unul şi acelaşi lucru, căci oricare ar fi obiectul lor, ele îşi au izvorul şi puterea din această lume, ţinându-ne legaţi de trupul de carne, de voinţa proprie şi de cele pământești. Sensul pozitiv pe care l-a căpătat noţiunea de pasiune este o invenţie a culturii moderne, făcând parte din arsenalul ideologic antireligios al iluminismului secolului al XVIII-lea: „Ni se recită la nesfârşit predici împotriva pasiunilor; punem pe seama lor toate suferinţele omului, dar uităm că ele sunt şi izvorul tuturor plăcerilor lui” (Diderot); „Numai marile pasiuni pot da naştere marilor oameni” (Helvétius). Romantismul instaurează un adevărat cult al pasiunilor, care chiar atunci când sunt condamnabile şi distrugătoare, ne sunt înfăţişate sub o aparenţă eroică şi grandioasă, ca şi cum excesul ar fi o valoare în sine şi intensitatea unui sentiment ar fi suficientă pentru a-l justifica. Iubirea nebunească şi fără nădejde a unui Werther, care duce la sinucidere, ambiţiile demente ale unui Napoleon, care aduc distrugerea şi moartea pe tot cuprinsul Europei, constituie, ca şi figura geniului neînţeles, paradigmele exemplare ale acestei mitologii a pasiunii, care se va impune şi generaliza în cultura lumii moderne. Chiar şi deosebirea între pasiune şi patimă, care ne face să credem că avem de-a face cu două noţiuni şi tendinţe diferite, una pozitivă şi cealaltă negativă, este o sursă de confuzie şi de rătăcire. Căci în realitate, aşa cum ne învaţă întreaga tradiţie creştină şi chiar cea greco-latină, pasiunea este întotdeauna nefastă şi distrugătoare a sufletului, ea nefiind altceva decât o formă de idolatrie care orientează întreaga noastră energie sufletească şi spirituală către un obiect lumesc sau o făptură muritoare, care ia locul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, fiinţa noastră trupească şi psihologică, ce aparţine acestei lumi, pune stăpânire pe fiinţa noastră spirituală care năzuieşte să se înalţe către Dumnezeu: „Astfel, în mod obligatoriu, sufletul se supune cărnii, căutând în trup ceea ce trupul nu poate da (…). Căci dacă duhul nu-şi mai trage hrana din Dumnezeu, el se hrăneşte din suflet, iar sufletul din trup, iar trupul nemaiavând nimic altceva, tinde către distrugere, moarte şi neant (…). Pasiunea apare atunci când superiorul este robit inferiorului” (Părintele E. Kovalesvsky, Căutarea duhului).

Această confuzie între fiinţa psihologică şi fiinţa duhovnicească, între spiritul omului şi Duhul lui Dumnezeu, este sursa comună a pasiunilor şi patimilor de orice fel. Religia însăşi poate hrăni pasiunile omeneşti, atunci când ia forma fanatismului, dogmatismului şi intoleranţei, devenind un soi de imperialism spiritual în slujba trufiei, slavei deşarte, ambiţiilor personale şi voinţei proprii care pretinde a fi întruparea voinţei lui Dumnezeu.

Această inversare diavolească a valorilor prin care spiritul omului se substituie Duhului lui Dumnezeu, este însăşi cauza căderii lui Adam. Încrezându-se în propria lui judecată, omul s-a rupt de Dumnezeu, afirmând prin încălcarea poruncii Tatălui Ceresc, voinţa lui de a deveni propriul său dumnezeu. Aşa încât, rădăcina comună a tuturor pasiunilor, oricare ar fi obiectul lor exterior, este întotdeauna o formă de revoltă împotriva lui Dumnezeu, ce se manifestă prin supremaţia omului de carne şi a psihologiei lui asupra omului spiritual, înrobit celui dintâi şi nevoit să se supune poruncilor şi valorilor lui, care pun mai presus de toate propria lui voinţă. Cu alte cuvinte, toate pasiunile îşi trag obârşia din transferul planului spiritual, care aparţine veşniciei lui Dumnezeu, pe plan psihic, care nu cunoaşte decât această lume. Astfel omul pierde contactul cu izvorul vieţii care vine de la Dumnezeu, căci psihicul omenesc nu este suficient pentru a cuprinde şi primi Duhul lui Dumnezeu: „Ceea ce harul duhovnicesc vede şi înţelege, psihicul nu-l acceptă nicidecum şi îl respinge, căci el trăieşte pe un alt plan” (PărinteleSofronie, Rugăciunea, experienţă a veşniciei).     

Viaţa duhovnicească este întemeiată pe legătura omului cu Dumnezeu. Existenţa omului spiritual este axată pe a fi, cea a omului psihologic pe a avea. Pasiunea se naşte din confuzia dintre a fi şi a avea, atunci când omul îşi caută Fiinţa nu înlăuntrul lui ci în lumea din afară: el nu există decât în măsura în care obţine şi posedă obiectul râvnit, iar atunci când îl pierde, el nu-şi mai află niciunde fiinţa. Ori, tot ce vine din această lume – plăceri, succes, celebritate, talente, erudiţie şi, acea beţie senzuală abuziv numită, dragoste – este prin însăşi natura sa supus uzurii timpului şi sortit dispariţiei, căci„orice manifestare pământească poartă dintru bun început pecetea dezintegrării” (Părintele Sofronie). De aici, inevitabilul eşec al oricărei pasiuni omeneşti, cea a unui Werther sau a unui Napoleon, a unui Don Juan sau a unui Harpagon, şi a acestei pasiuni specifice lumii moderne, care ne îndeamnă să ne îmbuibăm cu toate plăcerile vieţii pământeşti şi să ne facem din ele unicul scop al existenţei, dând uitării faptul că „ultimul act este sângeros, oricât de frumoasă ar fi fost comedia” (Pascal) şi că „istoria unei vieţi omeneşti, este istoria unui eşec”, aşa cum constata cu amărăciune J.-P. Sartre, mărturisind astfel eşecul propriei sale concepţii materialiste şi marxiste a existenţei.

Chiar dacă omul modern a uitat sensul etimologic al acestui cuvânt, pasiunea nu va putea niciodată zămisli altceva decât dezamăgirea, suferinţa şi amărăciunea:„Cel dus în robie de barbari, e legat în fiare, iar cel dus în robie de patimi e legat de întristare!”(Sfântul Evagrie Ponticul). Căci orice nădejde pe care o punem într-un alt lucru sau altă fiinţă decât Dumnezeu nu este decât o iluzie, asemenea unui miraj în pustiu, care ne promite viaţa dar ne duce la moarte. 

Sfântul Teofan Zăvorâtul (1815 – 1894) compară omul stăpânit de patimi cu un animal de povară: „La fel cum unui asin i se pun desagii în spate şi este dus oriunde, fiind pe deasupra şi bătut, tot aşa vrăjmaşul a pus în spatele omului greutatea patimilor, l-a legat cu ele, îl conduce cu ajutorul lor şi îl duce unde vrea el, tiranizându-l şi bătându-şi joc de el. (...) Omul se sufocă şi se chinuieşte în această lucrare. Chiar de pare vreunul mulţumit din pricină că-şi satisface poftele, înlăuntrul lui nu se află bucurie şi veselie. Aşa cum rugina mănâncă fierul sau cum viermele roade copacul, acul veninos al morţii îi roade moral fiinţa vie, şi el se chinuieşte în această stingere treptată. (…) Omul va rămâne în continuare pe acest tărâm ucigător, până când nu se va întoarce la Domnul şi până când harul, pogorât pentru întoarcerea lui, nu-l va slobozi din legăturile morţii”. (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică).

Aspectul pozitiv al pasiunilor este tocmai eşecul lor inevitabil şi suferinţa care le urmează ca o umbră, proporţională cu iluziile şi nădejdile nesăbuite pe care le-au stârnit. Pasiunile ne învaţă, prin decepţiile şi amărăciunea ce le lasă în urmă, că nimic în această lume nu-l poate înlocui pe Dumnezeu,„pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi deşarta slavă a vieţii, nu este de la Tatăl, ci este din lume. Iar lumea se trece, ca şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” ( I Ioan 16, 17).     

Viorel Ştefăneanu